Stă cocoțată pe birou și mă privește fix în ochi:
− De când n-ai mai privit un zbor de libelule ?
− Auzi fată, n-am timp de prostii.
Am termene de predat, dosare de pus la punct,
lucruri serioase, ce știi tu…
Și ochiul ei verde, sticlos, continuă să mă fixeze,
trecând prin mine,
așa cum uneori orbii
zâmbesc condescendent
spre cei ce se uită fără să vadă nimic niciodată:
− Cândva frunzele îți erau leagăn și țărm neclintit...
− Sună telefonul, mă lași? Da, domnule director, desigur,
mâine dimineață, domnule director...
Și rața mea transparentă cu un ochi verde
se uită prin viscerele mele deschise
ca printr-un ochean
amintind de-o poveste rămasă neterminată, ca de un cântec.
− A fost odată o fetiță cu cozi împletite pe spate...
− Știi ce, iți rup ciocul dacă nu încetezi, auzi? Ciocul ți-l rup!
− Îmi vorbea de cochilii de melci, și de luna răsfrântă în bălți
și de tăceri albastre și de curcubeie bizare...
Și mai ales îmi vorbea despre dragoste...

Uneori mă privea atât de intens, atât de verde,
cu ochiul ei rotund de sticlă moartă
încât nu puteam decât să strâng pumnul de ciudă,
așa cum în copilărie facem planuri de răzbunare
pentru „când ne facem mari”...

Am aruncat-o de mult
de pe birou
cu un gest nervos
și încă nu pot să înțeleg
cum de nu m-am întrebat niciodată
când a-nceput
rața mea transparentă cu un ochi verde
să vorbească...