îți voi pavoaza drumul cu flori de nu-mă-uita,
cu briciul ascuțit al ironiei, îmi voi tăia inima
spre-a te scoate din ea.
castanii își vor cerne și ei florile
în preajma frumuseții cu contururi de gheață,
un biet preș melancolic așternându-se în calea ta,
de dincolo de speranță.
mă voi transfera apoi în floarea de nu-mă-uita,
ce-ți lasă miresme amare,
dezertând, iubito, din viața ta,
eu, umbra albă-a unui vis
ce n-a murit și n-o să moară niciodată.