O lună mare, aspră la pipăit, stă să cadă
în golul înserării ca în apa primordială,
ne zbatem desprinși de noi înșine

Doamne, ține sufletele noastre aproape
ca sîmburii în nucă.

E liniște. O liniște mai primejdioasă decît omul.
Întunericul are transparența unei aripi străine
sub care nu ne putem ascunde. Rămînem
suspendați, neutri ca vîslele unei bărci
plutitoare spre nicăieri…