Suspendat deasupra paginii albe de hârtie și încălțat cu pantofi de șarpe, sub piele încăpându-mi chiar șarpele de cauciuc, pentru o clipă rup cu dinții din această imagine după care scuip peste scrumiera cu mucuri rămase de ieri și încep să scriu pe hârtie cu coada șarpelui de caucicuc. Înăuntrul meu șarpele de cauciuc începe să înjure de draci și dumnezei, eu, în timpul acesta, scuip cuvintele lui unul după altul afară. Într-o clipă oarecare de relaxare mă ascund în pielea șarpelui de cauciuc și privesc în afară punându-mi mereu întrebarea:"Ce mama dracului îți place? Să trăiești sau să scrii trăind?" Apoi, ieșind în afara pielii șarpelui, strig la el:
- Măi, dobitocule, cine naiba te poate crede viu? Răspunsul nu întârzie să vină:
- Nu fi tâmpit și crede, doar tu mi-ai dat viață prin propria ta scriere, acum stai dracului cuminte și scrie tot ceea ce eu îți dictez.
În timp ce îmi prăjeam câțiva cartofi, mi-am zis: "Măi să fie, cum pot să fiu atât de prost încât să mă las la voia dictării unei bucăți de cauciuc ce își zice șarpe, care nu poate lua viață decât dacă cititorii îi suflă în coadă, am să strivesc pe pielea lui slinoasă toate cuvintele nefolositoare binelui". Ce curios, îmi dau seama cum instinctele mele nu g[sesc toate resursele pentru a face un astfel de gest. Mult timp am tăcut. Am fost într-o transă șerpească. Acum șerpuiesc cuvintele împreună cu șarpele de cauciuc. La dracu! La dracu! Timpul trece și descopăr înăuntrul șarpelui de cauciuc o dorință de somn, de liniște. Eu, pe dinafara lui, îi bag în puii mă-sii pe toți oamenii șerpi, căci vin spre mine valuri-valuri cu tot felul de semne vrând să mă îndepărteze de litera ce stă să se înalțe. Cu o metaforă îndepărtez șarpele de cauciuc rămânând să copilăresc prin visele oamenilor. În tot acest timp, noi, oamenii, purtăm la mână ceasul, parte din corpul șarpelui de cauciuc, încolăcindu-se tot mai tare pe brațul nostru.