chiar el greco picta pietrele. vedeam asta de fiecare dată
când eram beți, aruncați din vreo casă
cu fața spre culorile parcului, spre apa nemișcată
te ascultam ore întregi și mă pregăteam să trec
peste gesturile care-mi înfigeau vorbele
sub piele

există un fel de barbă pe care o port
fire scurte îmi înțeapă fața și mă țin treaz
să ascult până la capăt
sau mă-ntind pe caldarâm în disociație cu mișcarea
bruscă a gândurilor prin picturile abrutizante
explicate până când ies din cadavrul rezervat
oamenilor vii

simplu

altfel trăiesc sub semnul obiectelor tale devenite tunel
haine tari pe care le îmbrac și mă port ca un personaj
lipsit de ochiul cuvintelor
nu spune că iubești. se deschide indefinitul și cere un dejun concret
nu poți să-i dai nimic, doar tu ești câine peste
ceea ce nu părăsește ușor
locul din tine, cel pe care te întinzi fără teamă

și nu te uita ca eu sufăr, eu doar dorm

(ce ușor s-a strecurat textul frânt
în pat)