când termin de scris o poezie îmi simt limba arsă
și degetele umede

postludiul creației este deseori seceta survenită
actului sexual
anilor de așteptare
la sfârșitul cărora nu se întâmplă nimic remarcabil
dimpotrivă
îți pare că orașul are ceva din izul pieței de pește

uneori trupurile acestea acoperite de solzi intrate
ireversibil în descompunere
sunt străbătute de curenți vitali

ochi inexpresivi
guri deschise ritmic
spasme de intoxicați
radiați
muribunzi

într-o vreme – credeam în reciprocitate – plângeam
acestor locuri de milă
eram la vârsta la care eroii îmi erau mai mult părinți
și îi detestam pe aceia care luau atitudine:

de exemplu:

„Am ales ca președinte un înapoiat mintal precum Reagan ca să dovedim
că toți oamenii sunt egali. Am preferat să ne recunoaștem într-un ignorant
care vorbește ca noi, se îmbracă la fel ca noi, face bancuri ca ale noastre,
suferă de amneziile, prejudecățile, obsesiile și distracțiile noastre, justifi-
cându-ne vulgaritatea spirituală, grozavă consolare!”

au dreptate aceia care susțin globalizarea
specimenul acesta a înflorit ca mucegaiul
saliva lui nu a întinat un alt tuș decât acela al timbrelor
și al cărților poștale

pentru ei moartea e un tripluștecher singurul dumnezeu
cardul visa

era matrimonială nu are nevoie de întrebări are nevoie
de retardați și de instituții

lumea? banală cutie poștală pentru sugestii și reclamații