A nu stiu cata oara-n viata
pasesc in biserica gandurilor mele.
Peretii plini de icoane vechi,prafuite,
ma coplesesc prin marimea lor;cresc.
Eu cresc...
Un zid acoperit de chipuri triste.
Tu cresti...
Un zid acoperit de veselie.
Noi murim...
Tavanul inalt,acoperit de viata.
Ma regasesc in tot ce inseamna zambet
si ma pierd in tot ce imi arata destinul.
Ochiul meu sfant cerceteaza,penetreaza
altarele obosite ale compromisurilor uitate.
Urechea nepatata asculta cantul,chemarea
viitorului si strigatul ratacit al pasiunii.
Narile,ca niste campii primavara,freamata
in asteptarea parfumului sperantei,al victoriei.
Pielea botita creaza momente magice de visare,
de atingere a absolutului prezent in orice.
Unghiile,parul,genele,incearca sa strabata
drumul spre frumusetea vietii;vor sa se nasca.
Inauntrul meu totul geme de placerea sigurantei,
pana la ultimul muschi,tesut,vas...
Oasele mele zambesc la gandul vesniciei,
care paradoxal este motivul spaimei creierului.
Tot ceea ce sunt formeaza un univers.Viu.
Tot ceea ce nu sunt ma ajuta sa ma definesc.
Lumina pe care o vad e in afara zidurilor,
asa ca las biserica in urma,inaintand tacut
spre o lume a fericirii,a zambetului,a pasiunii.