Am obosit, să descopăr ceva în brațele amintirii.
Să mă întreb ce am înmormântat în mine,
de mă simt ca un cerșetor pe drum.
Când nici umbra nu-o mai pot să o duc,
iar chipul meu făcut din ceară ce s-a înmărmurat,
care e simbolic gol și scorbit de ochi de mort.
Când trupul îmi pare în vreme de pământ.
Mă întreb ce pedeapsă am îndrăznit,
să încalc în vremea zburării mele prin viață,
de mă simt că stau precum o urmă ce,
va urma să se șteargă.
E trist să cazi în prăpastie la jumătate,
iar golul să fie din aproape în aproape,
și să fi necunoscut..., neobservat..., neîntrebat....
Să auzi vorbele: " Poate, nu știu poate...".