Precum o pată purtată de mult
pe iris deschisă, reproș dureros,
cuvântul tabu și nemângâierea :
ca o iubire veche, ca un tumult,
sub pielea desenată până la os
de o cerneală neagră ca fierea

voi descrie inima frântă, de neînțeles
de acei care ascultă doar muzică lină –
voi cei rămași încă puri, poate doar voi,
sau poate vocea șoptită dintr-un eres ;
dar cine aude sau cine să fie de vină
printre cei reculeși pe sub os de eroi

de când vorbesc cu pietrele-cristale
am cunoscut simfonia destinului-om,
de la fetus până la ultima răsuflare
destinul e hartă impură pe palmele goale :
el e mult mai simetric decât oricare pom
dar fără rădăcini dulci sau amare

de aceea absintul e soră cu nuanța de verde
și niciodată nu încolțește doar pentru noi,
pentru cei căzători din același olimp,
de aceea oricare poveste rămâne, se pierde,
de neînțeles ca un spirit de humă-noroi,
iar tristețea aceasta e al cincilea anotimp...