Doar Dumnezeu cunoaște iubirea-mi pentru tine..., tu nu știi de tristețea-mi, de-a mele sentimente...
Aș plânge, însă plânsul înseamnă resemnare, și tare-mi vine-a plânge la gândul resemnării...
Aș vrea să uit de tine, de tot ce simt în suflet dar pentru asta-mi trebui’ memorii de momente
În vreme ce-amintirea-ți, în mintea-mi, nu există, ci doar închipuire... Deci n-o pot da uitării.
Că n-ai să fii cu mine vreodată-o știu prea bine... Dar iată: resemnarea refuză să se-arate!
Vuind înverșunată în nada deznădejdii, speranța-mi stă alături în orișicare clipă,
În minte parcă-mi urlă ideea renunțării, în suflet doar speranța – să nu renunț – îmi țipă,
Iubirea pentru tine e-o pasăre ce-i prinsă în laț și, înspre ceruri, să zboare, ea se zbate.
Iubiri de rând mă-ncercui’, dar eu aștept iubirea-ți... Și-am s-o-aștept, mă crede! Putere să-mi dea Domnul!
Cu chipul tău în vise m-agață zorii zilei... dar oare cum se poate căci rar mă prinde somnul?
Aș umple universul cu flori de fericire, un zâmbet de la tine ca sufletul să-mi vadă...
Să cadă supărarea, melancolia, dorul, tristețea-nlăcrimarea... Cu tote-aș vrea să cadă!
Un câmp de bătălie mi-e sufletul, iar lideri ai oștilor: speranța și deznădejdea sunt;
Dă Doamne ca să piară acea ce piere prima, căci știm cu toți: speranța e-un luptător prea crunt!
(29. 07. 2005)