prima mea rugă a purces
către limba pământului;
a doua,
către filosofia îngerului;
a treia,
către inima barbarului;
a patra,
către neîmblânzitul derviș...
așteptarea ca să vii sâmbăta
era ca o mână udă.
...zborul a rămas înfipt
în aripile unui arhanghel hoinar.
umilința asfaltului îmi vorbea
despre posibila mea renaștere
în cele nouăzeci și nouă de pietre,
o mie de sonete,
o mie unu versete...
aerul își înfigea rădăcinile
într-un anumit sens
al existenței literei.
cele două mâini
ale profetului unui pustiu galben
erau invitate la un vals.
.........................
.........................
unde mai rămâne loc
să punem cele trei degete?!