Zorii-s aproape și luna se-aruncă
în țipătul roșu al ochiului gol.
Să tulbure clipa, cine-ndrăznește?
Astenic refugiu - poemul obol

adoarme zâmbind, silabele pleacă,
cu pas furișat, într-o lume a lor,
sunt seve înalte, în arbori tăcuți,
sau salbe de pietre, la gât de cocor.

Aici vor fi iar, silabele mele,
perpetuă jertfă, perfect ritual,
edenic albastru și gri pământean -
poetului dar nestatornic, dual.