-Mă doare!
-Ce te doare?
-Mă doare...

mă doare bucata de carne rigidă, congelată
strivindu-mi oasele degetelor
mă doare că n-aveți găuri pentru orbite
dar că purtați ochelari
mă doare liniștea voastră absolută de
dincolo de măști
mă doare că vă doare fără să știăi că
e așa
mă doare lumina electrică, albă, fără umbre
sau perspective
mă doare infinitul de puncte dintr-o
distanță infimă

mă doare că timpul meu e altfel
decât al vostru
mă doare că al meu rămâne infirm
în urmă
mă doare secunda următoare care
nu mai vine
și care se oprește undeva departe
mă doare că nu mai miroase la ușă
a câine ud și că sala de operații
e plină cu frunze
uscate

mă dor pereții albi de sanatoriu și gratiile
care mă închid cu mine
mă dor plămânii când mă respir și apoi fiecare
vas de sânge, fiecare celulă, fiecare gol
mă doare că nu existăm nici măcar
fizic
mă doare că nu ne atingem niciodată...


-Mă doare că nu exist, dar mai ales mă doare când exist.
-Și cât te doare?
-Mă doare până când... până când...



mă doare până când se scutură petalele
din vaza goală de pe masă
mă doare până când se imbată neuronii cu moarte
și-și dau demisia
mă doare până când se face ceață în cameră
printre voi, din voi
mă doare până se aude căzătura
surdă pe trotuar

mă doare până amorțesc îngerii de piatră
din cimitire
mă doare până nu vă mai disting
nici ochelarii
mă doare până când devin toata un
sentiment de cadavru
care nu vă mai sperie așa tare
mă doare până când se rup brutal firele
de undiță și rămân cu
acele ca niște
piercing-uri

Mă doare până când tac vocile dizolvate
in pereți
Mă doare până cand nici mie nu-mi mai pasă
că nu vă pasă
Mă doare până când eu dispar din amândouă…



-Mă doare până când amorțesc.
-Și când amorțești ce se întâmplă?
-Când amorțesc?



când amorțesc nu mă mai doare mănușa fără degete
strivindu-mi oasele degetelor
când amorțesc vă zâmbește sicriul cu dinții
albi pictați pe lemn
când amorțesc mă doare și pe mine fără
să știu că e așa
când amorțesc nu mă mai doare copilul
strivit în stradă, nu mă mai doare
copacul ars de viu

Când amorțesc dansez și eu printre cuptoarele
pline cu oameni
Când amorțesc îmi iau costumul de clown ridicol
și urc pe masă
Când amorțesc mă înscriu în concursul de strigat
mecanic și fals
că generația de azi nu mai are bun-simț
când amorțesc aplaud cu ochii lipiți de ecrane
criminalii din spatele microfoanelor
deghizați in eroi cu
cravate

nu-mi mai pasă că istoria e un genocid
continuu
nu-mi mai pasă că ne roiesc păduchii sub
peruca pudrată strident
nu-mi mai pasă că pianistului îi cad degetele pe jos…

- Când amorțesc? Când amorțesc devin o Evă rătăcită în livadă.


Mă doare!
Mă doare că nu exist, dar mai ales mă doare când exist.
Mă doare până când amorțesc.
Când amorțesc? Da, când amorțesc devin o Evă rătăcită în livadă.