doare și mă aplec, atât știu să fac de la o vreme. parcă
în mine crește un semn zadarnic. luminile văd cum toate
țâșnirile tulbură somnul tău, de aceea țin ochii larg deschiși
cu o singură imagine scrâjelită monstruos pe retină
ar fi trebuit să nu-ți desfac îmbrățișările sau să arunc departe
aripile cu gheare ce-mi lovesc mersul și mă fac să zbor
prin acest cimitir al lucrurilor plin de imagini dormind
cu inima strânsă. dar nici nu mă recunoști. chipul se chircește și el
frânturile corpului și gesturile încremenesc în locuri odihnitoare

aici e locuința în care pătrund prea multe semne. prea multe înfățișări
noroiul trădărilor îl simt între dinți. dacă strâng pumnul, se scurge printre
degete răsuflarea rapidă a unor copii. câinele din mine îi aleargă
până la sânge, aici, în casa mea pe care o numesc dispariție. deși
crengile copacilor strivesc zidurile mate, lumina cruzimii
într-un colț, acoperă trupul dezgolit al obsesiilor ca un pled umed
de aceea mă doare. e o lipsă de sens în toată mișcarea feței
în acest mod în care caut să nu mă mint, să verific încuietorile
ușilor și să dorm ca și cum ar trebui să te ucid a doua zi

am în mine o pădure metalică, orice lovitură are un ecou nesfârșit
atunci prind viață și tot ce vezi se transformă în blândețe