nu iubesc orașul ăsta decât prin tine. atunci brațul tău e un capăt al lumii care mă închide. acolo încep să calc apăsat. am nevoie de urme.

seara deschid fereastra. ascult pașii. e singura muzică pe care o am cand adorm. așa nu sunt singură. câteodată ajung în stradă. îmi lipesc urechea de a ei ca de o memorie. înregistrarea se face zgâriând pielea ușor. pentru a auzi e suficient să o întorci spre tine.

în ziua aceea m-ai ridicat pe umerii tăi. eram înaltă și tot creșteam creșteam. am crescut zile întregi. până și dumnezeu s-a speriat de mine. umerii tăi erau păsări umerii tăi erau zăpadă umerii tăi erau și pe umerii tăi eram eu.

dar într-o dimineață am deschis ușa și nu am văzut decât un cal cu piciorul rupt. se adunase lumea. cineva trebuia să îl omoare. cineva. ți-am pus mâinile la ochi. tremurai. apoi te-ai întors spre mine. oamenii ne asurzeau. de atunci nu am mai avut niciodată atâta putere.




R. Doisneau, Kiss by the Hotel de Ville 1950

robert doisneau