nici nu am știut când s-a oprit ceasul. respirația amplă
impresia de lumină fosforescentă în urma ta
aerul spart înainte de naștere și ora șapte începând
cu inițialele numelui

înțeleg depărtarea până a doua zi
când nu mai am moartea
ci doar o cutie minusculă de cadouri
lăsată discret dincolo de privirile curioase ale soarelui

înțeleg și absența când totul se înlănțuie
definitiv și vital
precum umbra ce revine obiectelor dinlăuntru
umbra cuvintelor în care îmi descopăr sufletul
singurul locus în care îți asculți răsuflarea întreagă

îți aminteam cum iubesc. îți aminteam inconștiența pietrelor
când mă așterneam în brațele tale mută și nu reușeai
să simți decât greutatea vocalelor
ochiul plâns. corpul căzut peste genunchii lichizi
și nicio mână să mângâie conturul copilului dintre noi