Căzut la marginea luminii
Într-un sărut bolnav cu viața
Așa început-a rostul firii
Așa a șasea dimineața.

În paradis mergeam desculți
Acum ne incălțăm cu animale
Din marea umbra a oamenilor mulți
Să recunoaștem proprii pași pe cale.

Din când in când mai vine-un cavaler
Un Don Quijote ce-a ieșit din timpuri
Să ne perturbe traiul efemer
Din patru confundate anotimpuri.

În loc de mori de vânt gasi ruini
De monumente gri ce nu vor luptă
Statui pe lângă care plâng lumini
Dintr-o natura cu balanța ruptă.

Mai vezi din când in când un visator
Ce-a renunțat la cal și la armură
Si mă sufoc pereții și mă dor
Căci simt ca înca griul îl îndură.

Mai vino dar iubite să veghem
La destrămarea lumii ce creară,
O dată să clipim și să vedem
Cum se transformă lumea lor in ceara.

Să ne întoarcem noi in univers
Și să plutim nebuni printre comete
În coada lor să agățăm un vers
Valsând cu astre-n magici piruete.

Apoi să coborâm și pe pământ
Și să mai respirăm odata marea
Și în păduri să ne scăldăm în vânt
Și pe pășuni să ne-mpresoare zarea

Pe munți să ne-odihnim apoi puțin
Să ne sărute printre stânci ninsoarea
Și dintr-un nesfărșit amurg sublim
Să ne cuprindă molcom înserarea.

Și după o zi egală cu milenii
În care am trăit ca-n paradis
Să ne urmeze exemplul pământenii
Spargand cea zala gri de cerc inchis.