Am dormit uneori sub ferestrele tale,
n-am înțeles niciodată
de ce n-am reușit să te visez,
mă trezeam cu un ocean de nisip în ochiul drept,
poate a fost o dungă de curent,
îmi spuneam,
întorcându-mă pe partea mai caldă a vântului.

Deși auzeam sevele urcându-ți din tălpi până în inimă,
mă lăsai printre cerșetori să împart sentimente
de unică folosință,
făceam șomoioage mici din sonata lunii
și le mâncam,
nu mai eram așa de singură pe dinăuntru.

Mă acomodez în ultima amputare
ca într-o îmbrățișare cu mii de brațe.