nu-l disting în ceață
poza lui îmi spune
povești cu fluturi gri
în gând - himeră
în vis nu-mi mai vii
da, da... eu am pășit cu stângul
am sărutat icoana din palmele tale
fără să simt cât e de rece ochiul
cât te-ngheață și cât te-nalță
cât mai departe de mine, amurgul...
am prins îngerul de aripi dintre flori de mac
mai grele și mai obosite cum n-au fost vreodat'
aproape că nu mai atingeau balansul
ca-n ultimul blues pentru tata
când defilau notele haotice pe podium
făceau plecăciuni în fața ta
ce mult aș fi vrut să-ți mai spun ceva
în postscriptum

unde ești?
acolo unde, copile, ceasul tău n-a stat

învață-mă să zbor!
așa cum mă învățai că-n viață să fiu tare
că plânsul nu-i virtute
sau când mergeam pe bicicletă
alături îmi erai și mă țineai de mână
și nu știam "cum ar fi fost dacă..."

rotind călcâie pe covor
mâncat de molii, țesut din durerea atomilor
iau foc de neputință
și unghii scrijelesc cu dor
peretele pasiv și mov
oprește-mi trenul și lasă-mă, viață, să cobor...

în jur vastul pustiu...
să ardă lacrimi, să ardă dintre noi
tot nemărginitul
și tot n-ar fi-ndeajuns,
să sfarm în pumn și absolutul,
să-ntorc ce timpul a lăsat să treacă
Vae victis, îmi urlă lumea-ntreagă
dar? cumva nu cuget eu asupră-mi?
și vină și nenorocire
și tot ce-a fost să nu mai fie...

are să se întoarcă vremea
am spart clepsidra
și vântul a golit minutul
camera mi-e străină,
gândirea mi-e puțină,
sufletul inclină
spre ușa-ntredeschisă
și tot... nicio lumină...