hainele ies prin carne, zboară prin ferestre peste linia ce strânge
durerea în colțul grădinii: este prima zi în care moartea rămâne în urmă,
prima privire în care rămâne un loc nedistrus

nu ne desprindem de lângă foc, din vreme în vreme-l atingem
cu pielea desfăcută în straturi precum ceara de lustruit argintăria

pânza de cort flutură sub ape în timp ce sorbim tot mai mult spațiu
și cuvântul în care ne lăsăm respirația se sfărâmă în gură

timpul e un fir lipicios ce se înfășoară în jurul nostru
o floretă ce ne străpunge mușchii încordați
un fir de apă care ne poartă vorbele dincolo de bătaia privirii
o lespede pe care-o purtăm în spinare așteptând înscrisul numelui nou

fiecare clipă scoate din noi încă o aripă
până ce zborul cuprinde ca o flacără nemișcată ființa

timpul decupează din noi bucăți de viață ce nu se potrivesc împreună
încât adesea nu mai știm cine suntem uitând că ele
au conturul rănilor lui Hristos