lucidă te las să îmi greșești în fiecare zi
am toleranță la dezamăgire am în vertebre iertarea
te las și astăzi și de o mie de ori
să îndeși mâinile în carnea mea în mintea mea și să rupi
să îmi silabisești ironic presupusa incoerență
amuzându-te așa ca în fața unui spectacol ieftin
dar nu mă banaliza nu mă închide în celule imposibile
nu pot locui la suprafața lumilor nu pot respira
un alt aer decât luminile de dincolo

mă întorc în mine închid sternul
rămân cu ochii goi ca o mânză sacrificată
prefer să simt cum cresc rădăcini dese metalice
rădăcinile orgoliului tău
să taie în mine adânc să facă bucăți
inima asta fără margini
să o poți înghiți în doze mici
atât cât îți permit spațiile tale perfect echilibrate

e o logică a nespusului o logică a mării inconștiente
din care ne naștem în fiecare zi întinzând brațele
ca naufragiații neauziți la timp

atât reușesc să îți scriu ca într-un s.o.s. netransmis

atunci când nu voi mai fi totul se va întoarce spre tine
oprește jocul absenței la timp și nu mă mai pierde