la căpătâiul orbului așează un soare de pâslă
la streașina casei un fir de busuioc
desparte-te firesc de aromele primăverii
armindeni e învelit în hârtie cerată
și trupul îți miroase a pământ de flori
trebuie să aibă și lumina asta crudă un rost

tu scrie pe ziduri cuvinte și nu uita
poeții au mai mereu haina ruptă la coate
patria lor este pulberea drumului
cum roade viermele discret din mărul ionatan zemos
tot astfel cuvântul își face loc în carnea ta
îți va ajunge la os despicându-l cu zgomot surd neauzit de nimeni

nu lăsa vocea orașului să îți spună
despre cum e să taci fericit

bărbați căzuți în dizgrație strălucind la reverul femeii-hienă
neoanele se aprind pe un coridor de spital
mai multă lumină vă spun mai multă lumină
și prelungiți vocalele
aaaaaaaaaaa
eeeeeeeeeee
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
ooooooooooo
uuuuuuuuuuu
femei privind printre riduri dincolo de perdeaua prăfuită
a zilei care nu le aduce nimic și pe nimeni
mai libere decât sârma ghimpată a pușcăriior comuniste
înoată în propria lor demnitate apatic și fără culori
copii ce beau bere whiskey și cola
visându-se prieteni cu vecinul de la scara 2 care scrie poezii publicate într-o revistă electronică
doar oameni
într-o zi vor muri

tu scrie lungi poezii despre armindeni răspântii și lanuri de maci
ce dacă haina ta e ruptă la coate
asta înseamnă că te-ai străduit îndelung să ștergi cuvintele vechi de pe ziduri
într-o zi la masa ta oamenii vor străluci în lumină
chiar dacă tu vei fi plecat deja de mult de acolo

asculta poezia in lectura autoarei