Trist îmi apare din neguri enormul oraș după ploaie,
Soarele-i bate-n ferești umede încă de plâns.

Negrii castani își întind adormiți candelabrul de ramuri…
Cine-a suflat și le-a stins albele flăcări de flori?

Trece amurgul acum pe ceruri cu dulcea-i estompă –
Vesele farduri punând pe o mască de mort.

Cum înserează acuma clamoarea stridentă-n uzinii
Umple de vaier prelung posomorâtul amurg.

Dreaptă-o coloană de fum se înalță din horn către ceruri,
Stăruie-o clipă sporind, se risipește apoi,

Se despletește-n șuvițe și cade respinsă din slavă,
Ca pe rugul funest fumul fugar a lui Cain