1. Ajuns în fața Cetății, Poetul își acordă lira și începu să cânte.
Ca de obicei când se simțea inspirat, minunatele flori ale talentului său neîntrecut se împrăștiară în văzduh,
răspândind dulcea mireasmă a Zeilor.

Unde atingeau versurile în zborul lor lin, zidul cenușiu se deschidea în culorile cele mai subtile, forme superbe începeau să se miște armonic și să se întindă peste tot
ca o tapiserie fermecată.
Întreg zidul și cetatea și oamenii se însuflețiră, pătrunși
de lumina magică pe care Poetul o emana.
Îi deschiseră poarta mare, cu toate onorurile și-l poftiră
în cea mai frumoasă încăpere.

2. Ajuns în fața Cetății, Poetul își acordă lira și începu să cânte.
Ca deobicei când se simțea inspirat, minunatele flori ale talentului său neîntrecut se împrăștiară în văzduh,
răspândind dulcea mireasmă a Zeilor.

Versurile delicate ale stilului său subtil se ridicară în zbor, se loviră de zidul cenușiu,
val după val,
ca o mare aeriană, mânată de un vânt magic,
dar căzură toate, ofilite,
la picioarele pietrelor greoaie.
Într-un târziu, epuizat, Poetul se opri din cântat,
căzu și el la pământ și muri.
Oamenii adunați se uitară cu nedumerire la el,
apoi unii la alții,
ridicară din umeri și încuiară poarta Cetății
pe dinăuntru.