Atâta singurătate


De atâta singurătate, vorbim, scriem, cu atâta patimă -
Cuvintele noastre țin loc de rugăciune, fapte, și lacrimă –
Sunt șerpi cuvintele noastre, ne mușcă de gânduri,
Atât de singuri, pe o lume de ziduri, precum între scânduri –

Suntem atât de singuri, încât numai noi,
În tot Universul, avem opinii, păreri, și nevoi,
Doar durerile noastre răsar, dimineața, pe boltă,
Doar plăcerile noastre ne umplu artera aortă –

Suntem atât de singuri, cu lumea întreagă de față,
Cu toată mass-media dăruindu-ne întreaga științei povață,
Atât de singuri, încât nu ne satură nici-o poveste,
Nici-o știre, scrisoare, mână întinsă, creație, sau veste –

Atât de singuri, încât alergăm zi de zi
La altă întâlnire cu noi înșine, doar, nu cu cei ce au fost, ce vor fi,
Atât de singuri, încât moartea ne pare
Nu bilanțul nostru definitiv, ci un week-end perfect, oarecare –

De atâta singurătate, suntem singurii pacienți
Ai morții noastre, pe care o numim viață,
Și ne miră că medicii sunt absenți.

Suntem atât de singuri încât așteptăm să ne vină,
Să ne pună bucate pe masă, tot mai multă lumină,
Atât de singuri, încât devenim un protest
Al iubirii de a fi dăruiți, fără să dăruiesc –


9 mai 2007