încremenite zboruri de păsări trec prin vis
cerboaice fără vlagă pe stânci se prăbușesc
te-oi fi ascuns de mine de mult ce te iubesc
tu! iarba mea albastră ce iară m-ai ucis

te-nchipuiam licornă cu ochii de fecioară
mănăstiresc supusă de legi și ascultări
dar gândul prea te poartă spre dureroase zări
cu apele secate și mierea-n gust amară

prea multe morți te-ncearcă și nașteri pe măsură
tot mai puțin adună la loc și zămislesc
un vas a cărui luturi nu mai deosebesc
ce mâini îl ridicară și-l duseră la gură

succesiune oarbă a nopții dureroase
cu stele-n giulgiuri albe de doliu nepătat
iar' m-ai strigat pe nume, pământ încuvântat
cu inima arzândă și șubrezite oase