Dar asta nu poate fi de ajuns.
Jocul
nu se termina aici.
Tu nu esti toata,
iubirea noastra n-a ajuns la sfarsit,
timpul e inca rotund,
abia putin ciobit
intr-o margine,
iar cuvintele
(furnici albe misunand in noapte,
speriate,
ca inainte de cutremur,
incendiu,
moarte)
nu pot acoperi arsita
din mine
cand VREAU.
Iar eu vreau,
nu-mi pot opri pasul
in umbra
nici unui munte,
caut cerul,
te caut inca pe tine:
chiar si aici
in bratele si buzele mele.

Si daca nici tu nu vei fi
de ajuns?
Dar e intrebarea cea ucigasa,
prea cumplita, trista,
sa mi-o pun acum.
Caci ar fi numai minciuna
sa te consider finita,
sa nu ma-ncred
ca bratele tale intinse
spre mine
nu pot acoperi cerul ce-l caut,
nu pot sa ma prinda
uriase,
micute,
de oriunde-as aluneca,
salvandu-ma.
Ar fi numai minciuna
pe care nu mi-o iert.
In tine ma cufund
ca intr-un vis,
calatorie neobosita
cu oprire
in toata
galaxia.
Si astept:
ca toate caramizile boante
ale zidurilor de maine
sa cada ca pietre de rau,
prundis curat
pe care sa urc
sorbind apa rece si goala
in drum spre izvor.

Dar daca nici asta n-ar fi de ajuns,
daca prin absurd degetele tale
(zicand prin absurd
tu stii ca nu mint,
caci fac matematica,
logica acum),
daca toate
degetele tale intinse spre mine
a chemare
si promisiune
n-ar mai ajunge sa-mi tina povara,
atunci m-as arunca eu
greu
spre tine,
zdrobindu-te (pietre de rau)
si sorbindu-te
rece si goala
pe tine-n urcus.

/22.08.2000/