Deschid filele singurei cărți în care aș putea să exist. Singura pe care aș putea-o dărui vreodată, cu semnătură jos în colțul paginii: „Oamenilor care îmi lipsesc ca prieteni, cu dragoste. Celor pe care i-am cunoscut, pe care urmează să-i cunosc sau cu care nu m-am intersectat niciodată…”. Dedicație încheiată cu puncte de suspensie. Trăiesc un sentiment suav de reîntoarcere acasă, după rătăciri lungi între amănunte egoiste și temeri străine.
Visez să redescopăr lumea în spatele acelor mii de cioburi ale oglinzii sparte la începutul Timpului. Mă umplu de lumina reflectată în fiecare secundă a vieții lor și încerc să-i refac imaginea, în sufletul căreia există un ceva mai presus de toate, căruia oamenii, din prea mult respect pentru forme, i-au inventat un nume: adevăr.
Totul în lume e dual: binele și răul, fericirea și suferința, întrebarea și răspunsul, bărbatul și femeia, timpul și spațiul, energia și materia… Fețe ale aceluiași adevăr. Omul este o combinație stranie între copac și pasăre. Trăiește cu o mână înfiptă în Pământ, pe post de rădăcină, cu nostalgia pădurii ori cu tristețea frunzelor ce cad, iar cu cealaltă mână încearcă să zboare. Veșnic la hotarul dintre cer și pământ își creează istoria. O istorie care vorbește despre mine, despre tine, despre noi și în care, dacă înlăturăm amănuntele, vom găsi aceeași poveste reprodusă în mii de copii la infinit, în ciuda orgoliului nostru de a ne crede unici. Poate că de asta ne este și teamă… Fiindcă nimeni n-a reușit vreodată să pună punct. După rândul 197 urmează rândul 198. Volumul doi s-ar putea să nu existe niciodată… Nici măcar în visele noastre. Unicul nostru vis este punctul, oglinda refăcută din bucăți… Pentru asta există piramidele și bisericile, construite sau neconstruite, cuvintele spuse sau nespuse, milioanele de cărți scrise sau nescrise. Pentru asta există marea, lacrimile, muzica, suferința și iubirea. Mai ales Iubirea….
Așadar, bun găsit, prieteni, într-o lume care seamănă mai mult a sală de așteptare! În suflete urcă seara, o seară profundă, uniformă, mată, care decsoperă întrega tăcere din ochi, cerul se umple de stele, primăvara lasă din nou locul neanotimpurilor și noi n-am inventat încă trenul… „Cum?! Trenul s-a inventat de mult… Doar ne aflăm într-o sală de așteptare. Și există și linia… Trebuie să apară dintr-un moment în altul.”, răsună un glas. Da… se poate. Nu s-a inventat însă Trenul, care să ne ducă spre cer fără să ne smulgă rădăcinile născute din prea mult dor de verde. Da, ar putea veni un tren… Care să nu ducă undeva. Atât. Eventual într-o altă salăde așteptare.
Și totuși, întâmplarea ne-a adus împreună, într-o lume fără Trenuri inventate, indicându-ne sensul, nu și direcția. Suntem datori să ne continuăm drumul. În trenuri imaginare, reale, sau de jucărie… Și să ne construim un adevăr. Va fi Adevărul nostru, oglinda noastră, ce-i drept poate incompletă. Poate atunci vom putea inventa și Trenul…