Pe fruntea mea sînt încrustate șanțuri
prin care încă rătăcești, stingheră,
fantomă zornăind în urmă-i lanțuri,
imagine neclară, efemeră.

Îmi amintesc frînturi esențiale
- o față sidefie, cu vignetă,
și rîsul tău, în clinchet de cristale -
și-un cîntec monoton, ca de flașnetă.

Era un joc de puzzle, piese lipsă.
N-aș fi putut să-l termin niciodată.
Priveam prin cioburi mate o eclipsă,
întrezărind doar umbra ta voalată...