În deznădejde, ne privim
Cu ochii mari întrebători,
În liniște ne tot gândim
Cuprinși fiind, iar de fiori.



Vedem oriunde, doar trădări
Așa ne sunt a noastre firi
Și așteptăm mereu, salvări
Căci toate sunt dezamăgiri.



Și dacă, de durere plângem
Și ne trezim cuprinși de teamă
Pe rând speranțele, le frângem
Cu liniștea ce se destramă.



ÃŽn disperare, ne privim
Cu ochi ce n-ascund tresăriri,
Iar cele câte le vorbim
Sunt chiar numai dezamăgiri.



Și pretudindeni, ne-nșelăm,
Călcăm brutal pe sentimente,
Căutăm mereu, doar să aflăm
Ce-i viața-n bucurii frecvente.