Am spart un glob de cristal
aruncându-l spre mine,
cea din oglindă,
tremurând la gândul
că n-am să mă mai pot atinge niciodată.

Acum știu ce reprezintă
cele două petale
rătăcite printre cioburile cristalului.
Una... ești tu,
adormit printre umbrele a ceea ce a fost.
Cealaltă... e el,
născând furtună prin rădăcinile a ceea ce va fi.

Peste amândouă zac eu
plângându-mi neputința de a mai fi.