Unei femei îi lipsește tandrețea.

Așa cum unei flori
îi lipsește galbenul
sau roșul
sau verdele din tulpină,
când se trudește a nu mai fi floare,
așa îi lipsește și ei acel suspină,
acea mișcare de pleoape,
acea iubire de-aproape,
acea mișcare de trup,
de „pentru care mă rup”.

O femeie lăcrimează din cauză de lacrimă,
de e victimă,
de lipsă de rimă,
de asta este o crimă.

Așa cum copacul înfipt în pâraie
se usucă de lene,
de n-are cine apa în frunze s-o cheme,
de mă usuc și mor
că n-am aripi să zbor
fâlfâind din creangă,
că nu zbor măcar cât o goangă,
așa nu vrea ea acel vino de ia-mă
și fă-mă aripă
și doamnă.

S-ar părea ca unei femei
îi lipsește pur și simplu iubirea.

Așa cum un pârâu vrea el să înghețe,
că alb e de-o mai mare frumusețe,
că s-a tot săturat să curgă,
că mai bine se izvora iapă murgă,
s-o ia la deal
învolburându-și copita oval,
ideal,
așa și ea,
catâră,
se împotrivește firii,
stă-n curmezișul iubirii.

Unei femei îi lipsesc și nu-mi spune.

M-am făcut măceș,
m-am făcut cireș,
m-am făcut buză pe talpa ei,
am nechezat,
am făcut „Hei! Hei!”,
m-am făcut potcoavă de cal pe țâțele dumneaei,
m-am făcut carpetă,
am învârtit-o pe deget verighetă,
am amețit-o de la mijloc în sus și în jos piruetă,
degeaba,
oi fi eu prostul,
nu înțeleg rostul
și nu văd cum stă treaba,
cu femeia mea.

Pan
13.11.2002