As sta, asa cu fata-n sus,
Lovit piezis de vreme
Si-ncet ca un izvor supus
Ti-as murmura poeme.

Si patul de sub sira mea,
Podeaua care-l tine,
Cu timpul s-ar darapana
Si-n casa-ar fi ruine

Si peste molcomul prapad
Peste privirea-mi oarba
Cu gura incepind sa vad
Eu, napadit de iarba,

Din somnul ca un trist magnet
Ce stie doar sa cheme,
Ti-as mai incredinta incet
Mistere si poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chiparoasa,
Lovit de pietre dureros
Si maruntit de-o coasa.

Ar face gura si-ar sopti
Despre ce e si nu mi-i
In veacul de schizofrenii
Pin-la sfirsitul lumii

Si daca varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar inghiti si osul,

Eu, tainic, bland si tutelar,
Calcand taceri postume,
Din toti peretii dati cu var
M-as reintoarce-n lume,

Catre o casa, unde-acum
Si moartea mai asteapta,
Pina sa-nceapa tristul drum
De dincolo de soapta.

Sa-ti spun ca inca nu-i tarziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te stiu
Pe viata si pe moarte.

As sta aici, pe-acest prundis
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar piezis,
Sa-mbatrinesc de tine.

Sa-mi suga oasele-n pamint
De parca oase-as plange,
Sa fiu doar calcar si cuvant
Si-un ultim strop de sange.