Vântul s-a oprit zgribulit în pasul meu
cerându-mi găzduire la piept,
pe câmpul alb, ciorile necuvântătoare
dădeau onorul înfipte într-un ultim picaj,
balizajul zborului intercontinental.
Am tălpile lustruite cu sacâz și pedalez disperat,
e ora de orientare în pădure și tir contracronometru,
numai la gloanțe cu viscol sunt campion.

De prea multă așteptare
momentul nu-mi părea important,
mai degrabă un junghi intercostal.
Fularul din lână bătută pe lespedea râului
se dădea drept păr de cămilă
poate de aceea îmi ținea de frig. El, blănosul mioritic
dornic să parvină, te saluta cel mai înflăcărat
-de parcă ar fi știut cum doare căldura-
în timp ce coborai maiestos din avionul cu aripi de caiet studențesc
uitat între bocancii plini de nisip și cortul jerpelit din lada
ce ține locul podului cu amintiri și schiuri.

Ai sosit ca o sticlă cu mesaj aruncată în marele albastru,
căutându-mă în iarna verii noastre,
capsula timpului naufragiată în pustiu lăptos.
Ai aterizat la semn, o ultimă escală a zborului spre răsărit,
ți-am predat pasagerul clandestin din mine. Iubeste-l,
pe mine mă uită, doar un favor aș vrea de plecare.
Te rog, un ultim vals pe brazda înghețată .
Am concediat fanfara și Regimentul de Gardă,
te-am așteptat singur la capătul covorului roșu,
șampania e pusă la frapat asemănari,
prima noastră seară, salonul rezervat, noi doi și orchestra.

Privirile cad mirate în fulgi mari,
nu sunt confeti iubito, ninge.
Genele tale -fluturi albi- îmi intră în ochi,
un început de vis, curg încet și mă sărută somnoros.
Am amețit în piruete ascendente, dansând pe muzica îngerească.
Nu te întrista, rămân un anotimp,
ce dacă am apă-cristale pe față, e atât de cald și frumos aici...








-14.Feb.2003-