Nu pastrez decat jurnalul primei jumatati de amurg
cea care da in partea travestita a zidului
acolo unde ingeri desculti vin sa joace sah
cand D-zeu se odihneste dupa norul de libelule.
E jumatatea care imi place mai mult
pentru ca aici soarele are nuante de albastru marin
iar cerul e mereu roz cu pasari violete.
Nu se intampla sa fie niciodata nori
doar avioane care dezbraca copacii de frunze.
Ploaia e doar un sunet care aminteste de copilarie...
Ce e mai important aici,
e ca exploziile care au uneori loc in suflet
nu se sting cu bere sau cu diazepam
ci cu foi scrijelite de creioane de iarba
sau de cai verzi - cuvinte de umplutura
care sa tina de urat peretilor cand se zguduie
in urma unai plecari sau a unui vis
care s-a intors cu susul in jos
din cauza picaturii chinezesti
cazuta din temnita cu oameni reali.
De ce as pastra jurnalul celeilalte jumatati de amurg,
doar ca sa vad zidul gol,napadit de urzici
pe care ploua intruna ori stau zgribulite ciori
vesnic intoarse din anotimpuri de toamna?