“- Ajută-mă să zbor mai sus de munți,
mai sus de stele… mai sus de Tine!”
scobeai tu în cer
ca milogul în tomberonul din spatele blocului,
sperînd ca din adîncurile lui mîloase
să scoți la suprafață nufărul galben
al lunii…

Ca un balon umplut cu heliu
te trage sufletul spre înalturi,
grăbit să prindă un loc mai călduț
în marea finală.
Mai ușor decît visul, sufletul tău
visează la nemurire.
“- Aruncă-ți peste bord lestul de țărînă
al obositului trup!” te îndeamnă
reconciliantul tău înger păzitor.
“Dacă vrei să zbori, îți împrumut
pe termen lung aripile mele…”
Dar ție ți s-a făcut deja lehamite
să tot zbori ajutat de proteze.

În stația Sălăjan, picotind printre
aurolaci, șoricelul fricos al inimii,
angajatul tău cu ziua, visează la
nemurire…