Prin zâmbete azi nu mai pot să trec
dar lacrimile toate le-nțeleg.
Piciorul stâng mă doare-ngrozitor
de cât de des l-am pus să facă primul pas,
zdrelite, toate amintirile mă dor,
dar cel mai rău mă doare ora de pe ceas.
Mă mișc prin viață în virtutea inerției,
(de poți să spui că inerția-i o virtute)
iar umbra mi-e ca stâlpul infamiei
la care plâng iluziile pierdute.
Nu mă oprește nici o forță de frecare
și nimeni nu-mi imprimă vreun impuls
n-am pietre, dar nici pâine pe cărare,
nimic să-mi scadă sau să-mi crească vechiul puls.
Înaintez pe muchia tot mai ascuțită
a vieții mele încă netrecută,
am vise de fecioară despletită,
cu sufletu-n genunchi, mă rog tăcută.
Cu ochii-nchiși - să recunosc lumina,
mă clatin înainte și-napoi,
prin beznă nu-mi întinde nimeni mâna,
și nu primesc iertarea cifrei doi.
Mă mișc, dar mă zbat în zadar
într-un echilibru precar,
cu gustul amar,
între alb și murdar.