Arabescuri limitate de lumina noroioasă
Se scufundă nopți prin case, prea utila mea frumoasă
Virulentă, vino, vată, spor de nori pe ceruri lude
Jur căușe de lumină dintre smocurile ude
Semeni cu răscrucea vie din răstălmăcirea spartă
Eu, hotarul de câmpie, tu, nemuritoare artă.
Ești femeie, moi în tine, roșii cozi de veveriță
Din culoarea rubinie de copil de grădiniță
Trag pe cerul alb ca moartea, o grădină de căpșune
Și din India secretă, moartea vine-n gânduri bune
Ca o nepăsare stoarsă din efortul viețuirii
Tu ești lumânarea arsă, eu, un orb în voia firii.
Te-ai topit fără tocmeală, fără sens lumina moale
Mi-a străpuns pleoapă cu pleoapă, adormind orbite goale
Dar te simt, cu vârful limbii dintre degetele roase
De atâtea zvonuri calde și de ziduri și de case.
Gardurile de pe uliți îmi agață pielea vie
Tu ești capra Amalteea, eu sunt frageda câmpie
Răsărită din licoarea diminaticei urzeli
Þesăturilor de rouă mai de azi și mai de ieri
Ești sămânța netrăită așteptând un strop de viață
Eu sunt numai negustorul, orb, lumină, văl de ceață
Sunt doar simplul cap de iască, mă aprind la o scânteie
Și cu stropul de culoare fac din mamă o femeie
Îi dau rod și îi dau viață, și din viață o ridic
Ea e zâna, zeitatea
Eu, prea stors, nu sunt nimic.
Și așa, prea plinul lumii, din femeie se-ntrupează
Regăsindu-se în sensul golului ce o creează.
Este lumea un amestec ordonat în miez de haos
E altarul cărnii tale și nimicul din pronaos.
Din demența asta pură, nemișcat necunoscută
Te sărut mușcat pe gură,
Tu, prea sfântă decăzută.
Tu făptură neatinsă, închinată prin biserici
Tu, zidită, adulată, ridicată-n slăvi de clerici
Tu bucată de plămadă sub o mână prea bolnavă
De iubire pământească, tu divinitate sclavă.
Nici nu știi când vii pe lume, lumea iar când o ridici
Din nimicul gol din mine și din lacrimi și urzici
Din furnicături plăcute și din gemete adânci
Ca din ape curgătoare sfâșiate printre stânci
Tu, femeie, tu natură, panteon de lucruri vii,
Vino să te mușc de gură,
Vino-n cer, și fă copii.