Crescand in intuneric, cu vazul atrofiat,
se ridica din cenusa macinata a indoielilor mele,
tintind inspre centrul creator al preschimbarilor
in piatra.
Simturile lor se invart deasupra stancii
pe care se vor sprijini de-acum inainte,
ca un altar ridicat intru proslavirea picioarelor
care vor putea sa se miste,
cu ochii cazand,
cuprinse de groaza miliardelor de reincarnari premature,
isi cioplesc adaposturi,
inspre inima pietrei.

Imi umplu buzunarele cu frunze coapte,
abandonand, ramurile golase cazute intr-o veneratie extatica,
strazile se rasucesc in jurul meu,
si pasii isi rememoreaza drumurile duhnind a apa,
mana imi arde in stransoarea fibrelor de vegetatie uscata,
trupul mi se despica sub torentul bulbilor dezlantuiti,
nu vreau sa mai stiu nimic,
doar ploaia, zdrobindu-se de buzele mele
si chircindu-se de gustul lor amar,
dus pana spre perfectiune.

Crescand in intuneric, cu vazul atrofiat,
se invart in jurul meu ca un cal scapat din corida,
si deschid miliarde de ochi anteriori,
provocandu-mi iluziile sa ma picteze,
ruj, rimel, farduri,
ca sa seman cu o usa intredeschisa,
asa oamenii nu ma vor mai ocoli,
iar picaturile de ploaie ma vor putea asterne
la picioarele lor,
ca legamant pentru viitoarea piatra
care le va determina rostul.