Orogeneza vie a munților de sticlă albastră,
Iscată în pământul de sub iubirea noastră,
Spre Dumnezeu ne poartă cu ce-i mai bun în noi
Și tot ce-i rău se-ntoarce in înghețate ploi;
Și udă amintirea cuvintelor de iască,
Oprind cenușa lor în flăcări să renască.
Hrănim izvorul mării din rădăcina noastră:
Iubito, suntem sticlă și cerul ni-i fereastră.

Ne înnoptează norii, umplând văzduhul larg:
Oare pe munții albaștri, furtunile, îi sparg!?