ma tem uneori de cenusa ochilor mei
sarutandu-ti palma tremuranda
sub lacrimile unui vis stins...
mi-e frica de bratele-mi
incrucisate, strangandu-mi pieptul
pustiit de dorul imbratisarilor tale
ce nu mai veneau...
dar cel mai tare ma ingrozeste
foaia alba din fata-mi,
asteptand in zadar gandurile
unei frunti ratacite.

si parca o vad, indoindu-si colturile,
transformadu-se usor
intr-o cruce fara nume...