ea a lăsat portiera deschisă
pe cadranul radioului liniuțe albastre fluorescente zen
nu există sunete așa cum nu există poveri de dus pe umerii bronzați –

mirosul de sare nu are gust sau invers, nu mi se spune,
unghiile sunt întru totul ovale desfășurându-se din cochilii

baby privește oblic cadranul brichetei
de undeva din ea timpul bubuie către asfalt degajă căldură
o pipăie cu un picior gol mișcare nebăgată în seamă –

o buza e umedă cealaltă uscată, se vor întâlni în osmoză
mecanică, așteptarea durează indefinit

praful a înhățat tivul jeanșilor ca o specie parazită
numeri din doi în trei și sari o secundă
foarfeci haute-couture fac elogiul gleznelor goale –

o posibilitate ca oricare alta, nu generalizez
nu înainte de a privi în retrovizor, lăcomie

baby se alintă în self-consistence
fiecare fir din părul ei a fost retezat brusc
clipește rar pupila îi e deformată de oboseala aerului –

atunci când arunc pe dinafară pătura, poliamida
imprimeul roșu, suntem zen, ah

bea cola de vanilie gâtul sticlei rotund
îi sapă în buză un canal ventricular
salină ascunsă a plânsului planificat știut –

e o lume blândă înăuntrul meu, astmatică și proscrisă
cu genunchii la piept, sunt eu, sunt ea

...

da baby
eu nu, n-am obosit niciodată să aștept