Nimic nu e întâmplător
și nici de mirare , aș spune,
că alerg pe scara
cu balustradă aurie
spre mansarda ta,
numărând treptele
din trei în patru
luate câte toate,
într-un slalom uriaș
printre zâmbete
ce coboară grăbite
în buchete malițioase.
Ieri? Desigur,nu...
Mâine? Firește, nu știu...
Dar astăzi?
Ei bine, dragii mei, astăzi,
defel nu mă ating
privirile mirate ale norilor
vălătucindu-se în fâșii
pe treptele oftând de bucurie,
sub pașii mei înnaripați
ce...iată...în sfârșit au ajuns
la mansarda ta...
Mansarda ta...
cu...cu...
cu plafonul...
bleu ciel...deh...
S-a făcut cam târziu.
Deja...este ieri.