Un copil plânge prin peretele blocului
într-o cameră oglindă, egală,
pe deget am o pată de cerneală
mai veche de ieri când m-am exaltat
despre moarte, filozofie și alb
într-un exercițiu de gândire oarbă
desenând cu degetul pe cerul ferestrei
o linie lungă până la margine

și-atât… m-am oprit afară
fiecare avea câte un înger în gură
urmând linia degetului meu
ca pe un algoritm sinistru și perfect
cu ochii fixiați la durerea standard
atenți la semnele de punctuație
șchiopătând totuși a jale

copilul a tăcut – prin peretele blocului
timpul picura stricat, inegal în gol
tic-tic-tac, tic-tac-tac… a stat!
cu stelele pe jumătate galbene,
cu fața pisicilor animate, obrajii umflați,
cu câte o pană în colțul stâng al gurii

și-atât… m-am oprit înăuntru
fiecare avea câte un loc gol
în care se prăbușea sistematic,
accelerat, din interior spre afară
fără să înțeleagă că mestecă
un înger mort din greșeală
într-un gest repetabil cu gândul
de ce are pe deget o pată de cerneală.