Am adormit pe malul apei reci
și-am început să simt mirosul greu, de seară,
trezindu-mă să te aud când treci
prin dreptul stâncii mele, solitară;

în ochii-ți de lumină se scaldă moșteniri
ale-unor putrezi licurici ce dorm afară
și umbra ultimei și celei mai adânci iubiri
ce nu a-ntârziat, de teamă, să apară.

Aud cum se ferește-n calea șerpilor pământul,
de pasul tău n-aș vrea acum să mă ascund,
aud și cântecul pe care-l plânge vântul
în sânul apelor ce se întrepătrund,

doar mersul tău nu pare să se scurgă
peste pietrișul ascuțit ce mărginește marea...
Așteaptă! Ia făptură esența cea amurgă
din chipul tău zâmbind... Se naște zarea.