Vreau să-mi citești poezia.
e despre tine. dormi în ea și zâmbești în ea,
acolo e casa ta imaginară, acolo...
totul se întâmplă în jurul tău
cu albastrul tău și verdele tău...

cu coșmarurile tale reptiliene,
cu roșul tău de Bourbon,

acolo toți fluturii se nasc pentru tine
toate rasăriturile... mareele... și toți ochii negri
sunt ai tăi...

acolo numai sfărșiturile mor...

ursulețul portocaliu rugându-te la început de silabă
dansând pentru tine
cerșindu-ți o prietenie cosmică,
întinzându-ți o labuță de pluș, un obraz,
un sărut, un e-card cu inimioare turcoaz
sunt eu...

vreau să-mi citești poezia
unde
tot ceea ce se ridică se ridică odată cu tine
și tot ceea ce se coboară o face odată
cu aripile tale nevăzute,
atât de foarte invizibile pentru ochiul profan,

și unde aselenizarea
este acea ondulare a părului tău izbit
în șoaptele înserării unei zile de vară,
când tresărirea corpului tău
poate fi asemuită suspinului noptatec al
ultimului vulcan de pe lume,

unde târziu, și nu mereu,
doar din când în gând și din vreme in vreme
un nebun mai scrie câte un eseu
despre iluminarea clipirii pleoapelor tale
și încruntărilor tale desenează catrene,

poezia asta e a ta. iar fiecare vers al ei
este un univers imaginar
ridicat fiecărui zâmbet buzele-ți au îndrăznit
a pune pe o rostogolire de zar,

a ta. acea șoaptă de ființă
pe care doar adânc în noapte o pot prinde
și agăța cu coada urechii acei atât de puțini dintre noi

imaginând un cuvânt abstract
ce poate în lungimea sa neomenească cuprinde
cu puțin noroc, însă cu mult tact,
distanța dintre aici și acolo, unde
tot ce se întâmplă, se întâmplă în doi.