Timpul trece si cu el trecem și noi,
O toamnă aurie îmi bate, amenințător în geam,
Deschind și parcă totul e în aceeași încremeneală de la prânz,
Nici soarele violet, pare că nu s-a mișcat,
Cerul pare că nu se mai rotește,
Omenii par că nu mai înaintează,
Eu și un semtiment uitat de timp,
Ne oprim și noi în acest univers rece de toamnă.
Frunzele moarte clinic se îndreptată și ele inevitabil,
Spre huma ce le cheamă,
Spre huma din care toți ne-am născut,
Numai semtimentul nu.
O apocalipsă de toamnă pare să secere mișcarea,
Și eu de la geamul grizonat par o statuie,
Orașul pare un loc în care fiecare și-a găsit un loc,
Și totuși în această lividitate atât de apăsătoare,
Se aud inimile statuilor oameni batând.
Asemenea unor cai sălbatici,
Care vor să rupă bariera corpului,
Dar e doar o iluzie de inimă,
Așa cum sunt și semtimentele.
Timpul trece,
Toamna vine,
Și cu timpul trecem și noi!