Legandu-ne numai durerea
suntem cu adevarat liberi.
Alegerea este a noastra
de a prinde libertatea
din pieile fluturilor, toamna...

Oh, voi,
iepuri, prizonieri ai abisului,
prieteni...
Cantati-mi laleaua, trandafirul,
iar tu iubito, tu singura
printre incercarile de mesteceni
cu jumatate de gura,
Tu canta-mi verdele, albastrul
si firul slab, firav, suav
abea vizibil, vizibil abea, bolnav
abea intangibil
de plutire, de vis,
de aici
din varful anatolic, sistolic de pisc
unde doar cenusiul mai urca...

Oh, legandu-ne numai durerea
mai de nu juri ca
liberatatea este aceea
separandu-ne saruturile
unul de altul,
Iar ea... numai ea,
ea este cea ce inca doare...

Suntem aschii, iar aschiile de noi
scrutinandu-si trunchiul, viseaza...
Iar vezi tu... eu visez la tine
cu ochii intredeschisi si numai toamna
doar tu existi acolo
din vreme in vreme, iar apoi...
Schimbandu-se...
orele se faramiteaza,
Faramitandu-se, faramitandu-se...
dizolvandu-se in conceptul de cosmos
visand la randul lor,
devenind astrii...
Se sting odata cu seara... mor...

Totul nu e decat un vis
matol, brutal, vivid,
aproape banal asociind cuvantului
corzile vocale,
Un vis oriental, in care
se inchid, incercuindu-se ca intr-un turn de fildes
printesele vinovate de tradare,

Acolo murim cu totii
in fiecare zi, cate putin
la intersectia abstracta a serii cu dimineata,
Si tot acolo te astept mereu
pe fluxul curcubeului lin, ca
cusandu-ne cuvintele laolalta,
sa devenim culori.

Albastru, verde, purpuriu, eternitate.