Nu!
Nu este toamna ce o așteptam.
Sunt doar frunzele arse,
frunzele verii acesteia grăbite,
iar fumul lor albăstrui ascede
în anastomoze imperceptibile
- insinuant altoi între vise.
Se aude tot mai aproape
huruit de tramvai străveziu
cu roți pierpătratice,
alunecând pe șine de sidef
către stația vârstei critice.
Deși îmi repet a autosugestie:
''Nu am bilet, aici nu e nici o stație!'',
aud scârțul fantomatic al ușilor
ce se deschid în dreptul meu,
iar odată urcat,ușor, ezitant,
mă regăsesc în oceanul pământiu
de chipuri tomnatice...
- Luați loc, vă rog!
se oferi o voce plină de speranță.
- Mulțumesc, am răspuns înfiorat,
cobor la prima!