Dormeau cîndva în tranșee
îmbrățișați
oameni și cai
cu puștile și dinții lîngă ei
cerul rula benzi întregi de lumini
păsări le ciuguleau din ochi
pelicula tovărășeștilor amintiri

Dar timpul
nu se mai ridică pe picioarele din față de cand
i-a murit cainele...
croncănitoarele se alăptează din bucla lăsată de vînt
mamelon împîclit de duhori
iar șira spinării s-a răsturnat
pelvian
zămislind toată apa neagră și rece a fricii
și singurătății